Să-i deconspirăm pe toţi, da' să nu-i ştie nimeni!

România a păcătuit de cea mai scîrboasă secretomanie în ceea ce priveşte fosta Securitate ca poliţie politică – la noi nu s-au făcut publice listele cu informatori, nu au fost judecaţi torţionarii – dimpotrivă, toţi “civilii” au ajuns în Parlament sau “oneşti” oameni de afaceri; nu s-a aplicat o lege a lustraţiei, motiv pentru care asistăm la tot felul de interese oculte, perpetuate în toate partidele politice româneşti, indiferent de doctrină.

Care doctrină? Că motorul “capitalismului de cumetrie” a fost şi este „dosarul”, dovada că cel care binemerită de la Patrie este întotdeauna „de-al nostru”.

Un episod sinistru a ce a însemnat Securitatea ca poliţie politică s-a consumat prin declaraţia purtătorului de cuvânt al Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor fostei Securirăţi, Cazimir Ionescu (nebăgată în seamă în anul de graţie 2010): „Existau reţele întregi, pe judeţe, de copii racolaţi încă de la vârstele de 12-14 ani, până la 19 ani. Copiii erau recrutaţi în cadrul problemei «Învăţământ». Este incredibil cum arată o astfel de fişă. Scrie clar pe ea, «Fişa colaboratorului din rândul elevilor». Era o categorie specială de colaboratori, de reţea informativă, constituită din copii”.

Sunt sute de astfel de dosare la CNSAS care dovedesc cum li s-a furat unora copilăria pentru că politrucii Partidului Comunist Român, prin braţul lor înarmat – Securitatea, erau interesaţi să încadreze informativ până şi şcolarii, să-i urmărească pe părinţii acestora până şi în poveştile inocente spuse în faţa focurilor de tabără. Ministerul gândurilor arestate funcţiona din plin.

Doisprezece ani mai târziu (dar ce mai contează?), Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a transmis Parchetului Militar aproape 7000 de documente despre copiii care ar fi fost recrutați de fosta Securitate. Documentele se referă la activitatea desfăşurată de 169 de foşti ofiţeri de Securitate. Securiștii “au fost implicaţi în activităţi de recrutare şi dirijare a unui număr de peste 2.300 de elevi minori în ultimii ani ai regimului comunist”, au cotcodăcit miercuri (după 12 ani!), cei de la CNSAS. Scremuseră şi ei o mărgică în 12 ani de încasat bani degeaba.

Ce scriam eu acum 12 ani? Că “ofițerii Securității abordau minori şcolari şi-i abureau cu dragostea de ţară şi-i recrutau, convingându-i să furnizeze braţului armat al partidului informaţii despre colegi, părinţi sau profesori – care nu sunt conformi, care zic bancuri, care ascultă Vocea Americii, Radio Europa Liberă, care are gumă de mestecat, jeanşi, tembelisme cu care-şi umpleau aceşti libidinoşi cu epoleţi timpul şi viaţa, trăind din delaţiuni şi înscenări ieftine. Ce făceau aceşti ticăloşi era ilegal inclusiv în legislaţia Republicii Socialiste România”.

Şi ce aflăm noi azi, în cel mai democrat regim al schimbării obţinut prin salturi pe stradă şi marşuri aiurea? Că la 31 de ani de la Revoluţia “anticomunistă” şi “antisecuristică”, Măreaţa Armie Română (aia care a fost şi e cu noi – ei de partea cu trăgaciul, noi de partea cu ţeava armei), încă mai doseşte în sertarele Direcției Generale de Informații a Apărării documente ale fostei Securități. Documente săltate în vânzoleala din decembrie 89 şi februarie 90.

Zice Ciucă (ex-propunerea de premier a lui Ciolannis): “Toate documentele care privesc fosta securitate din arhiva MApN au fost predate CNSAS, cu excepția celor a căror dezvăluire ar putea aduce atingere securității naționale”.

Dar cine sunt cei de la Armată să decidă ce poate aduce “atingere securităţii naţionale”? După ce s-au jucat de-a miliţienii în decembrie 1989, ucigând 1000 de români şi schilodind alţi 3000, au ajuns şi “securiştii” Patriei?

Ca o paranteză, îmi aduc aminte cum, în martie 1990, am refăcut pe hârtie întreaga structură a aparatului de Securitate Cluj, numai din plângerile penale ale ofiţerilor de securitate arestaţi de Armată în decembrie 89 şi asupra cărora se făcuseră presiuni de către “colegii” din Armată să-şi predea reţelele informative – fapte de abuz în serviciu şi de tentativă de încălcare a secretului de stat chiar şi atunci.

Buboiul numit DGIA nu a fost niciodată deranjat, spart, purjat şi drenat de puroiul mentalităţii de poliţie politică, timp de 31 de ani. Buboiul DGIA nu a fost deranjat în justiţie cu întrebări despre implicarea în misiuni de cercetare-diversiune (specialitatea lor) în acţiunile din Decembrie 1989.

Aşa că degeaba ne mirăm de securiştii Securităţii şi ilegalităţile lor, după 31 de ani (când problema se ştia de multă vreme), când nu ne minunăm şi nu-i anchetăm pe securiştii Armatei.

Şi nu zicem nimic despre toţi infiltraţii din toate sectoarele societăţii româneşti.

Acum 12 ani când s-a pus şi problema infiltraţilor din mass media (îi vedem şi azi trompete şi goarne ale diverşilor), care credeți că a fost comentariul lui Cristian Tudor Popescu? „Ziariştii sunt persoane private, nişte meseriaşi care lucrează pentru persoane particulare şi ei nu încasează bani de la stat, nu candidează pentru funcţii publice şi nu văd de ce ar trebui să fie verificaţi aşa, la capita!” (Ce să zic, doar constat: mare caracter!)

Dar este normală reacţia când formatorii de opinie au fost informatori...

Este problema tuturor celor care au colaborat cu Securitatea ca poliţie politică, mai ales copii fiind – chiar dacă au fost amăgiţi, prostiţi, sau şantajaţi. Puteau să iasă în faţă şi să spună ce au păţit încă de acum 31 de ani. Să facă o mişcare gen #MeToo şi să-şi deconspire torţionarii. Dar s-au complăcut şi au devenit complici prin tăcere. Şi, cel mai probabil, au beneficiat.

Au fost şi sunt sunt doar portavocea dezinformării publice.

Care, atunci când patronul politic le mai cere un rând de informații otrăvite (să servească onorata adunare), bat din călcâie şi vin umili la raport.

Băiete, încă un rând de “dezvăluiri atroce”. Fac eu cinste!

Şi, gata!

Adauga comentariu